Apuseni Maraton Iulie 2012

Apuseni Maraton Iulie 2012

Nu există cuvinte care să descrie ce am simțit când am ajuns la Finish, nu se poate explica amestecul de suferință și mândrie, cred că o imagine face cât o mie de cuvinte.

Primul meu maraton:

Era 7 dimineața, ne-am trezit ca să mergem la Start, ziua era spelendidă  și de la geamul hotelului se vedea un peisaj incredibil. Surpriza mea a fost că așa devreme erau deja 25 de grade - prea cald, m-am gândit.  

Luăm chip-ul,  mergem la Start și abia ne dezmeticisem că am și auzit numărătoarea inversă. Am pornit foarte calm, nu era momentul să apăs tare pe accelerație, eram foarte conștient de faptul că e dublul față de orice altceva făcusem până atunci și nu cunoșteam traseul.

Fără să-mi dau seama am început să prind un ritm comod și kilometrii treceau, apoi am ajuns la intersecția unde se împart  cele două probe: ”maratón stânga”  - strigă unul dintre voluntari , la mine era lipsa de exepriență :); până în acel moment alergaserăm 13,5 km cu o urcare de 300 m și o coborâre de 500m, în care, cum nu se putea altfel, am căzut, dar nu mi s-a întâmplat nimic, de data asta am căzut în iarbă.

După intersecție eram mult mai puțini, dar mi-am dat seama că mergeam bine, nu mă uitasem la ceas și abia la sfârșitul coborârii, după ce coborâsem 1200m, la km 23,7, m-am uitat și m-am gândit că timpul e foarte bun, dar că nu trebuie să-mi pierd capul. 

Începe coborârea, căldura era insuportabilă, mai mult de 35 de grade; îmi amintesc că într-unul dintre puncte am aplecat capul și vedeam cum curge apa de pe capul meu șiroaie, nu mă mai opream din băut apă și era ca și cum ar fi căzut în gol, îmi simțeam stomacul plin, dar ca și cum n-ar fi fost nimic,

Aici a venit momentul, ceva nu mergea bine…după ce am urcat 500 m cu un soare impresionant, mi-am dat seama că mi se încețoșa privirea și că nu mai pot să fac doi pași drepți, am căzut la pământ și mi-am pierdut cunoștința. Era km 31,9 km. Când m-am ridicat, eram la umbră, ajutat de 4 dintre participanți. Mă gândeam că s-a terminat totul, nu puteam să mă ridic, nici măcar nu-mi țineam capul, n-aveam putere și mai rău era că neîncredera câștigase, îmi treceau de toate prin cap. Am oprit mobilul. Pentru mine cursa se terminase, nu mi se părea posibil să mai fac 9 km în stare în care eram. Nici măcar 2 pași.   

Înainte de orice vreau să le mulțumesc, nu-mi amintesc numele, dar mii de mulțumiri celor care m-au ajutat…până la urmă sunt participanți care au sacrificat timpurile curselor lor ca să mă ajute.

Am rămas întins la umbră gândindu-mă ce era mai bine: să cobor sau să urc? Așa e când te afli în mijlocul munților - daca te retragi trebuie să mergi la unul dintre punctele de control.

Surpriza mea a fost că magneziul pe care mi l-au dat începuse să-și facă efectul, mă simțeam din ce în ce mai bine și chiar am îndrăznit să fac câțiva pași ca să văd cum e. Problema a fost de fapt că în corpul meu nu era nimic din tot ceea ce ar fi avut nevoie; nu poți să bei 6 l de apă fără altceva; am scos-o toată prin transpirație și am rămas fără rezerve. Greșeală de începător, n-o să se mai întâmple : )

Cum spuneam, am făcut câțiva pași și m-am gândit: ”mai bine merg sus unde e punctul de control”, am luat lucrurile și am început din nou alergarea, de data asta foarte foarte liniștit, nu voiam să am aceeași problema din nou. 

Mai sunt 9 km, încep să urc ușor, dar din ce în ce mai puțin ușor fără să-mi dau seama, mă simt mult mai bine în ceea ce privește cel mai important lucru: mintea; în concursurile de felul ăsta 50% e mintea, dacă ai senzația că nu ajungi, nu o să ajungi niciodată. Am început să mă gândesc că nu mai era așa de mult, că venisem ca să termin, că nu puteam să abandonez și am început să prind încedere pe măsură ce treceau kilometri. Am ajuns la punctul în care mai erau 7 km până la Finish. Momentul hotărâtor: ”TERMIN ORICE-AR FI…” 

Beau izotonic, mă umflu de fructe și merg înainte, următorul control la 3,5 km de Finish, jumătate-jumătate.

Îi sun pe colegii care veniseră cu mine (ei au făcut semimaratonul), ”or fi îngrijorați”, mă gândeam, ”sigur că mă așteptau după 5 ore, pentru că atunci când ne-am despărțit mergeam cu idea asta, și au trecut deja 5.30”; i-am liniștit și ei m-au încurajat să continui.

Erau 3,5 km de coborâre și când nu mai ai putere în picioare, cobori cum poți, fiecare pas e ca o înțepătură. “NU SE POATE!!!” – începea o furtună, a fost atâta soare că munții s-au încărcat și s-au descărcat deodată.  La început m-a enervat, dar până la urmă m-a ajutat, pentru că răcorește destul, și-au fost numai 10 minute, așa că nimic grav.

Apoi am văzut un afiș– 4 km până la Finish- mă gândesc: ”gata, 4 km nu e nimic, oricum ar fi,  ajung”, îi sun pe colegii mei ca să-i anunț și deodată mă întâlnesc cu unul din ei, Cabre, care venise la ultimul punct de control (după ce băuse 1,5 l de bere J) ca să se asigure că mă încurajează destul ca să ajung și așa a fost. La fiecare pas îmi spunea că e gata, că era doar o plimbare, că nu mai era nimic până la final și uite că așa a fost…până la urmă l-am lăsat în spate :) Am luat-o la galop. A strigat: ”500 m!!!”. Nu puteam să cred, acolo erau cei care aștepat ca să vadă sosirea, a fost un amestesc de emoție și de oboseală pe care nu pot să-l explic. Când am ajuns la Finish mi-au căzut o lacrimă, două, dar când am trecut dincolo de linia de sosire am zis: ”muntele ăsta nu poate cu mine!!!” ; acolo mă aștepta cu felicitări și  unul dintre participanții care m-au ajutat și căruia vreau să îi mulțumesc mult.

Mulțumesc celor care m-au încurajat să alerg, celor care mi-au spus să nu abandonez, pentru că experiența a meritat pe deplin.

Minunată organizare, foarte bune puncte de alimentare, party-ul de seara și asistența, meniul la 15 lei, berile la 3 lei : ) nu e nimic mai potrivit decât să comentezi experienețele astea la o bere.

Anul viitor, dacă pot, mă întorc și mă întorc cu gânduri mari!!! :)

Timp final 6h 47 min 

Apuseni Maratón Julio 2012

Apuseni Maratón Julio 2012

No hay palabras para describir lo que sentí cuando crucé la meta, no se puede expresar la mezcla de sufrimiento y orgullo, creo que una imagen vale más que 1000 palabras.

Mi primera maratón:

Eran las 7 de mañana, nos levantamos para ir a la línea de salida: el día es esplendido con unas preciosas vistas, eso parece desde la ventana del hotel. Mi sorpresa fue que, al salir, a esa hora había más de 25 grados - demasiado calor, pienso.

Cogemos el chip,  nos vamos a la línea de salida y sin darnos cuenta ya estaban con la cuenta atrás; salgo muy calmado, no era el día de apretar, tenía muy en mente que era el doble que otras veces y que no conocía el recorrido.

Sin darme cuenta empiezo a coger un ritmo cómodo en que los kilómetros van pasando, llego al cruce donde se dividían las dos pruebas, "maratón izquierda!!" me grita uno de los voluntarios, falta de costumbre :). Hasta ese momento habíamos corrido 13,5 km con una subida de 300 m  y una bajada de 500 m, en la que, como no podía ser de otra forma, me caí, pero no me pasó nada, esta vez caí en yerba.

Después del desvío éramos muchos menos, pero me doy cuenta de que voy muy bien, no me había parado a ver el reloj y lo miro cuando llego al final de bajada, habíamos hecho un descenso de 1200 de desnivel, estábamos en el km 23, 7, el tiempo es muy bueno pienso, pero no hay que perder la cabeza.

Empieza la subida, el calor era insoportable más de 35 grados, recuerdo que en uno de los puntos, reclino la cabeza y me cae un hilo constante de sudor, no he parado de beber agua y es como si cayera en vacío, me noto el estomago lleno, pero como si nada.

Llega el momento, algo va mal.... después de subir 500 m con un sol brutal, noto que la vista se nubla y que no puedo dar dos pasos rectos, me caigo al suelo perdiendo el conocimiento.  Era el km 31,9 km. En cuanto me levanto, estaba en una sombra ayudado por 4 de los participantes. Pienso que todo ha acabado, no puedo ni levantarme, ni siquiera la cabeza, no tengo fuerzas, el desanimo me gana, todo me pasa por la cabeza. Paro el móvil. Para mí la carrera había terminado, no veía posible en mi estado hacer 9 km más. Ni siquiera 2 pasos.

Ante todo gracias, no recuerdo los nombres, pero mil gracias, a los que se pararon a ayudarme...ellos sacrificaron sus tiempos de carreras por asistirme.

Me quedé estirado en una sombra pensando qué era mejor: ¿subir o bajar? Estás en medio de la montaña, si te retiras tienes que ir a uno de los puntos de control.

Mi sorpresa fue que el magnesio que me dieron para tomar iba haciendo su efecto, cada vez me encontraba mejor, incluso me avecino a dar unos pasos para probar. Lo que me pasó es que me vacié por dentro de todo lo que necesita el cuerpo; no puedes beber 6 l de agua sin nada más, lo saqué todo por el sudor y me quedé sin reservas.  Error de principiante, no me volverá  a pasar lo mismo :)

Como decía, probé dar unos pasos y pensé: “vamos a seguir para arriba que está más cerca el punto de control”, cogí las cosas y empecé de nuevo la marcha, esta vez muy muy tranquilo, no quería tener otra vez el mismo problema.

Quedan 9 km, empiezo a subir con ritmo lento pero cada vez menos lento sin darme cuenta, me encuentro mucho mejor de lo más importante: la mente; en este tipo de carrera el 50 % es la cabeza, si te crees que no llegas, no llegarás nunca. Empecé a pensar que no era tanto lo que me quedaba, que había venido para acabar, que no podía abandonar y me fui creciendo a la vez que pasaban los km. Llegué al punto en que quedaban 7 km para la meta. Hora de la decisión: "ACABO POR MIS ....".

Bebo isotónico, me hincho a fruta y tiro para adelante, siguiente control a 3,5 km de la meta, mitad y mitad.

Llamo a mis compañeros que habían venido conmigo (ellos hacían la media), “estarán preocupados”, pienso, “seguro que me esperaban sobre las 5 h y ya llevo 5:30, porque después de separarnos iba para ese tiempo”; les tranquilizo y a la vez que me animan a seguir.

Estos 3,5 km eran de bajada, ya sin fuerzas en la piernas los bajas como puedes, porque cada paso es como un pinchazo.  “NO PUEDE SER!!!” - empieza una tormenta de lluvia, tanto sol ha hecho que las montañas se cargaran y que descargara de golpe. Al principio me cabreo pero me ayudó y todo, porque te refresca bastante, fueron 10 minutos, así que nada grave.

Veo un cartel a lo lejos 4 km para la meta, pienso “ya esta, 4km no es nada, sea como sea ya llego”, llamo a mis compañeros para avisarles y de repente me encuentro con uno de ellos, Cabre, que había venido al último punto de control (después de dejarme claro que había bebido 1,5 litros de cerveza J ) para asegurarse de darme los ánimos suficientes para llegar y así fue. Cada paso me decía que ya estaba, que era un paseo, que quedaba nada para la meta y mira si fue así que lo deje atrás :) Me arranque a trotar. Me grita: “500 m!!!”. No me lo podía creer, allí estaban esperando para ver la llegada, fue una mezcla de emoción y de cansancio que no puedo explicar. Solo cruzar la meta se me cayó alguna que otra lagrimilla, pero solo cruzarla dije: “esta montaña no ha podido conmigo!!!”, allí estaba también uno de los participantes que me había ayudado ,para felicitarme, la verdad se lo agradezco mucho.

Gracias a los que me animaron a correr, a los que me dijeron que no abandonara porque la experiencia ha valido la pena.

Gran organización, muy buenos puntos de abastecimiento, la fiesta de la noche y la asistencia, el menú a 15 lei, las cervezas a 3 lei :) no hay mejor cosa que comentar las experiencias con una cerveza.

El año que viene, si puedo, volveré y vuelvo a por todas!!! :)

Tiempo final 6h 47 min